România mea – pământ românesc !

Sper din tot sufletul ca mâine România să învingă Ungaria, un popor care de-a lungul anilor ne-a numit ţiganii Europei . Un popor care uită că Marian Cozma a fost omorât chiar de nişte ţigani maghiari, un popor care vrea autonomia unor regiuni populate şi de români, un popor pe care eu încep să nu-l mai tolerez, dragi maghiari, România mea are doar pământ românesc, cei care cer această autonomie absurdă să plece o dată pentru totdeauna din ţara asta ! Poporul maghiar să înţeleagă : Niciodată România sau parte a acestei târi nu va devini parte din Ungaria ! 

Maghairii din România care cer autonomie să se care la Budapesta până la ultimul specimen ! Fetiţa din Covasna care a fost abuzată de maghiarii idioţi merită tot respectul nostru, ea continua să meargă la şcoală cu tricolorul nostru mult iubit ! 

Repet problema noastră nu sunt maghiarii care trăiesc în România, nicidecum, problema noastră a Românilor sunt ungurii care cer autonomie pe considerente aberante ! 

Respect maghiarilor care îşi trăiesc viaţa în ţara noastră şi respectă întocmai naţionalitatea pe care o poartă : aceea de ROMÂN/ROMÂNCĂ !!!

Anunțuri

Retrospectiva libertăţii româneşti postdecembristă

Documentarul care urmează, este martorul efectiv al unei generaţii. Generaţia ’90 din care fac şi eu parte a fost martora conştientă sau nu a evenimentelor care au marcat istoria României de după revoluţie.

Filmul realizat în 2010 de Pro TV ilustrează momentele cele mai importante ale vieţii  cotidiene româneşti de după comunism. Drept să spun mi-a trezit amintiri din cele mai diverse, am rememorat evenimente pe care le-am trăit pe când aveam 13-14 ani, fuga părinţilor noştrii blindaţi de pachete de ţigări, CARITAS, revolte ale cetăţenilor, primele apariţii ale mall-urilor, supermarket-urilor în România, sunt doar câteva din evenimentele menţionate în această retrospectivă care mie personal mi-a trezit amintiri plăcute şi nu numai despre anii copilăriei. Exceptând viaţa politică, pe care nu o agreez nici în prezent, conţinutul acestui documentar face ca pielea mea de om să devină piele de găină…

Răvăşire a amintirilor plăcută, dacă-mi permiteţi această exprimare… 

 

Documentarul are strict valoare informativă, toate drepturile fiind rezervate Pro TV-ului 

CLICK pe „Documentarul” sau copiaţi link-ul de mai jos 

 

 

 

Povestea adevărată a unui taximetrist din New York

Acum douăzeci de ani, lucram ca taximetrist, ca să mă întrețin. Într-o noapte, cînd am ajuns la o comandă, la 2:30 AM , clădirea era în întuneric, cu excepția unei singure lumini, la o fereastră de la parter…În asemenea circumstanțe, mulți taximetriști ar claxona o dată sau de două ori, ar aștepta un minut și apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulți oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la ușă. Deci, am mers și-am bătut la ușă .. -” Doar un minut”, răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă. Auzeam ceva tras de-a lungul pardoselii. După o pauză lungă, ușa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în fața mea. Purta o rochie colorată și o pălărie mare cu o panglică de catifea prinsă pe ea, ca o femeie dintr-un film din anii ’40. Lângă ea era o valiză mică de plastic. Apartamentul arăta ca și cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo, de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearșafuri. Nu găseai niciun ceas pe pereți, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi. Într-un colț era un panou plin cu poze, protejat de un suport de sticlă.

– Ați putea să îmi duceți bagajul până la mașină? zise ea.
Am dus valiza la mașină și apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braț și am mers încet spre mașină. A continuat să-mi mulțumească pentru amabilitate.
– Nu e mare lucru, i-am zis eu. Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aș vrea ca mama mea să fie tratată.
– Oh, sunteți un băiat atât de bun! zise ea.
Când am intrat în mașină, mi-a dat o adresă și apoi m-a întrebat :
– Ai putea să conduci prin centrul orașului?
– Nu este calea cea mai scurtă, am răspuns eu rapid.
– O, nu conteză, spuse ea. Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil…
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori….
– Nu mi-a mai rămas nimeni din familie… a continuat ea. Doctorul spune că nu mai am mult timp…. În tăcere, am căutat ceasul de taxare și l-am oprit.
– Pe ce rută ați vrea să merg?, am întrebat.
Pentru urmatoarele două ore am condus prin oraș.
Mi-a arătat clădirea unde, odată, ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea și soțul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriți. M-a dus în fața unui magazin cu mobilă, care odată fusese o sala de bal, unde obișnuia să meargă la dans, pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în fața unor clădiri sau colțuri de stradă și să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima rază de soare s-a arătat la orizont, mi-a spus dintr-o dată:
– Sunt obosită… Hai să mergem.
Am condus în tăcere, spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o cladire ieftină, o casă mică, cu un drum de parcare care trecea pe sub o portiță. Doi oameni au venit spre taxi, cum am ajuns acolo. Erau atenți și concentrați aspura fiecărei mișcări pe care o făcea femeia. Am deschis portbagajul și am dus micuța valiză până la ușă. Femeia fusese deja așezată într-un scaun cu rotile.
– Cât vă datorez?, a întrebat ea, în timp ce-și căuta portmoneul.
– Nimic, am zis eu.
– Dar trebuie și tu să te întreții….
– Nu vă faceți griji…sunt și alți pasageri, am răspuns eu.. Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat și i-am dat o îmbrățișare. Ea m-a strâns cu putere.
– I-ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie, spuse ea. Mulțumesc.
I-am strâns mâna și apoi am plecat în lumina dimineții.
În spatele meu, o ușă se închisese… Era sunetul de încheiere al unei vieți…. Nu am mai luat alți pasageri, în tura aceea de lucru.
Am condus, pierdut în gânduri… Pentru restul zile, de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-și termine tura?…
Ce-ar fi fost dacă aș fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată și apoi să plec?..
Uitându-mă în urmă nu cred ca am facut ceva mai important în întreaga mea viață.
Suntem tentați să credem că viețile noastre se învart în jurul unor momente mărețe.
Dar adesea aceste momente mărețe ne iau prin surprindere – frumos împachetate în ceea ce alții ar considera ceva neînsemnat. Viața aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici, putem să dansăm. În fiecare dimineață când deschid ochii, îmi spun: Ziua de azi este o zi specială!
Amintiți-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm. Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!

 

Povestea de mai sus am găsit-o pe acelaşi site de socializare pe care găsesc zilnic cele mai mari prostii, deci găsesc Facebook-ul ueori foarte folositor datorită unor astfel de poveşti. Nu ştiu exact dacă această povestioară este adevărată, însă ştiu sigur că m-a atins într-un loc foarte sensibil… 

Ziua de ieri, văzută prin ochii de azi !

Uau ! După fix 1 an si 8 zile mi-am adus aminte de acest blog, uitasem această parte din viaţa mea, uitasem nopţile petrecute în faţa laptopului încercând (uneori reuşind) să găsesc rime potrivite stării mele de spirit . Ce viaţă de blogger…

Ştii, viaţa mea s-a schimbat mult în ultimul an, frate sunt în anul III la facultate,  gata, gata să-mi termin perioada lungă, lungă petrecută în şcoli, 16 ani de şcoală, 192 de luni, bineînţeles minus lunile de vacanţă . Omule asta e un sfert de viaţă trăită de un om normal nefumător şi fără prea multe vicii.

Că tot veni vorba de viaţă, nu mă mai regăsesc în multe din postările din acest blog, nu doar pentru că sunt mai fericit ca ieri şi mai puţin „pufos”  ca mâine, dar nu ştiu, consider acum versurile pe care apropo, le puteţi găsi în postările anterioare, doar trăiri de moment, trăiri care m-au marcat dar pe care le-am uitat.  Sincer cred că omul sentimentalist din mine, a murit, cred că a făcut un accident vascular, sau a fost împuşcat de doi samsari, lihniţi de foamea de bani.  Nu şiu ce sa întâmplat dar nu mă mai regăsesc.

Vreau să spun că sunt un alt om, zâmbesc mai mult, râd mai mult, ce-i drept fac şi sex mai mult, deci sunt mai fericit. Nu vreau să cred că tocmai de asta nu mai sunt atât de predispus la compus poezii lacrimogene, dar o parte din mine asta îmi spune…

Ochii mei de azi văd viaţa altfel, ochii mei de ieri, de acum  6, 12, 24 de luni vedeau doar negru, azi zilelele sunt mai colorate, creionul acela cu capăt negru s-a transformat spectaculos într-o cariocă multicoloră.

Îmi place noua mea viaţă, ochii mei de azi văd cerul mai albastru, norii parcă s-au mai risipit…

În continuare urăsc oamenii făţarnici, oamenii care râd la glume chiar dacă nu sunt amuzante deloc, oamenii care îţi zâmbesc şi te ucid pe la spate cu o nonşalaţă debordantă, oamenii care ţi-o trag fără prezervativ, oamenii care nici măcar nu te protejează atunci când ţi-o trag, oamenii cu 1001 de feţe…

Lumea e plină de oameni răi, ignorăm bătrânii care cerşesc o bucată de pâine fără să le ascultăm măcar o cincime din povestea lor de viaţă, acuzăm oameni fără vină şi înălţăm la ceruri oameni răi şi fără scrupule, ne facem rost de modele în viaţă din ce în ce mai prost alese, uităm de unde am plecat, uităm cine am fost ieri, uităm că Dumnezeu există…

Ca o încheiere aş vrea să spun că îmi pare atât de bine că mi-am amintit de blogul meu drag, chiar dacă nu voi continua pe aceeaşi linie cu posturile mele, voi relua publicarea acestora cu un conţinut diferit… 

Sper să mă placi din nou, dragă cititorule !

Adio dar rămâi cu mine, blog bătrân dar plin de sentimente…

Uitându-mă-n trecut…

Uitându-mă-n trecut, revăd pasiunea, iubirea, ura şi gelozia mea, revăd urma lăsată de adidaşii mei rupţi pe alocuri, urmărindu-ţi inconştient paşii, revăd liftul blocat special între etaje pentru a-ţi urmări buzele în jocul lor nebunesc, revăd tot, de la părţile bune, până la cele rele.. am sentimentul că sunt într-o sală de cinema, unde pe marile ecrane rulează filmul vieţii mele, un film bun, captivant, care mă ţine cu sufletul la gură, aşteptând finalul care sper eu să fie altul. Acum eu mă retrag, din păcate finalul a fost acelaşi, actorii principali sunt acum acoperiţi complet de întunericul ecranelor, aştepându-şi o nouă reprezentaţie.. una care sper eu să fie mai intensă, mai aproape de adevăratele mele aşteătări de la viaţă, vreau ca filmul în care voi juca, să fie unul cu un final fericit, fără să am sentimentul de deja-vu menţionat de atâtea ori în criticile filmelor urmărite… azi sunt pe deoparte critic de film, dar şi actor principal.. joc un dublul rol al vieţii mele !

 

Vreau să plec, să uit, să schimb…

Vreau să plec de-aici acum cu adevărat departe,

Vreau să-mi curăţ inima, să uit instantaneu de toate,

Vreau să-mi construiesc o lume-a mea aparte,

Vreau să uit complet, viaţa de acum, s-o las deoparte .

___________________________________________

Vreau să-mi pierd capul într-o lume  nouă,

Vreau s-adorm, să mă trezesc acoperit de rouă,

Să-nchei acest capitol, să-ncep o viaţă nouă,

Să uit de ce-am plecat, adică datorită vouă.

_____________________________________

Căci lumea-n care eu trăiesc continuu mă dezamăgeşte,

Sunt eu ciudat, sau destinul doar mă amăgeşte ?

Nu ştiu dacă am motive bune, aici ca să rămân,

Un lucru-l ştiu, în viaţa mea doar EU vreau să-mi fiu stăpân !

________________________________________

Nu, nu, nu este finalul, folosesc punctul şi virgula,

Căci nu-i aşa, viaţa mult de-acum va continua,

Şi-am să te rog pe tine, suflet rătăcit ce-mi tulburi liniştea,

Să îmi redai, lucrul ce mi l-ai furat atunci, adică fericirea…

 

 

Semnat, băiatul care încă-ţi caută privirea ! 

Poezie

Şi-am scris un cântec pentru tine,

Un cântec care cu adevărat nu minte,

Un vers, o strofă, o-ntreagă poezie,

Toate  dedicate cu adevărat doar ţie…

__________________________________

Şi-am scris un cântec pentru tine,

Să nu mă uiţi, să-mi dai ce-mi aparţine mie,

Să nu omori din nou clipele de fericire,

Să nu-mi arunci ciornele uzate de hârtie…

_________________________________

Şi-am scris un cântec pentru tine,

Un cântec să-l reciţi când îţi va fi dor de mine,

Şi-am vrut s-adaug şi-un expresiv ” mi-e dor de tine „,

Şi-aş vrea să ştiu că ţie încă îţi e dor de mine…

______________________________________

Şi vreau să-nchei o nebunie, cu înc-o mică poezie,

Să ştii că nu regret nimic, accept această nebunie,

Mai vreau o singură bucată albă de hârtie,

Să-mi termin acum, aici  umila poezie…

…dedicată ţie !

 

‎”…iar peste ani şi ani focul şi apa, cerul şi pământul, într-un tot se vor uni, visul băiatului în realitate prefăcându-se”