Nevoia de cunoaştere, nevoia de informare, nevoia de publicitate ilustrată .

– recenzia cărţii „O istorie ilustrată a publicităţii româneşti” de Marian Petcu –

Am ales acest volum din dorinţa personală de a cunoaşte istoria românească a unui domeniu atât de evoluat în prezent cum este publicitatea. Este adevărat această carte tratează doar un singur segment al publicităţii, aşa cum şi titlul o sugerează, geneza publicităţii iustrate din România, însă această parte de publicitate este după părerea mea una foarte interesantă din pricina mai multor aspecte.

Să începem cu o scurtă prezentare a autorului cărţii, Marian Petcu .

Activitatea personală este legată în mare parte de ştiinţele comunicării, astfel putem nota următoarele evenimente : în anul1992 afost reporter al Televiziunii Române, între anii 1993-1994 devine directorul agenţiei de publicitate TOPAZ, între anii 1994-1995 este redactor şef al revistei magazin Zig-Zag, iar din anul 2002 este conferenţiar al Faculăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti, deci putem vorbi despre un om implicat activ în viaţa publicitară românească încă de la începuturile dezvoltării acesteia pe piaţa din România.

Această carte a luat naştere, după cum însuşi autorul o afirmă în prefaţa volumului, din dorinţa personală de a oferi studenţilor facultăţii la care preda comunicare publicitară informaţii cât mai detaliate despre istoria publicităţii din România, domeniu care nu este foarte amplu tratat în cărţile de specialitate scrise în România, deci studenţii întâmpinau probleme în încercarea lor de a afla unele informaţii legate de acest subiect.

Un paradox al publicităţii româneşti după părerea mea este acela că deşi în această perioadă în care ne aflăm este atât de prezentă în vieţile noastre, majoritatea românilor nu cunosc o istorie a acesteia în ţara noastră, aşadar putem vorbi despre un lucru pe care il simţim, îl vedem, îl auzim zilnic, dar despre care nu ştim mai nimic, ea a apărut, s-a instalat confortabil în vieţile noastre precum un OZN venit din „ţara lui nuştiuunde”.

Încipitul lucrării vorbeşte despre primele forme de publicitate în România prezente odată cu apariţia negustorilor sau mai bine zis a producătorilor, când comerţul cu mărfuri între România şi restul lumii era principala formă de comunicare, o comunicare bazată pe taxe, schimburi, nevoi în general. Tot aici ne sunt prezentate nume marcante ale comerţului incipient din ţara noastră, cum ar fi : domnitorul moldovean Petru Şchiopul,

prelatul din Ţara Românească – Giovani Botero, tot aici fiind menţionat chiar şi domnitorul Moldovei din secolul al-XIV-lea, Ştefan cel Mare.

În perioada anilor de dinaintea secolului al-XVIII-lea se vorbeşte despre o creştere a comerţului ambulant din România, un nume foarte important legat de acest fenomen este cel al lui Tudor Hagi Tudorache, unul dintre cei mai ingenioşi negustori ai vremii, el făcându-se remarcat prin importurile angro, din Viena şi Liepzig şi distribuitor în toată Ţara Românească.

La începutul secolului al-XVIII- lea în România apare o instituţie ce reglementa preţurile practicate de negustori, pentru a combate specula sau echivalentul evaziunii fiscale din zilele noastre. Autorul prezintă integral regulamentul aplicat de către acea instituţie, sau mai bine spus „Secsia 1 Pentru slobozenia comerţului”. În momentul în care acest regulament a intrat în vigoare, în anul 1832 România avea deja 1248 de negustori iar în 1840, deci la doar 8 ani distanţă apare primul cod comercial. Începând cu acest cod se vorbeşte de o stratificare a societăţii în trei mari „stări” : starea lucrătorului de pământ, starea meseriaşilor şi starea comercianţilor. Între aceste trei stări exista o legătură extrem de strânsă, în sensul că nici una dintre cele trei mari grupuri de oameni nu putea vinde fără una din stări. Un comerciant nu putea vinde fără un lucrător de pământ, pentru că nu ar fi existat producţie, un meseriaş nu avea cui vinde unelte fără existenţa lucrătorilor de pământ ş.a.m.d. Această legătură facea ca piaţa negustorească din România să crească de la an la an.

Diferenţa mare între cele 2 clase sociale ale României, în perioada iniţierii vieţii publicitare, era notată şi de Vasile Alecsandri care descria Iaşiul ca fiind „un teatru curios, actorii săi sunt lucsul şi sărăcia” punctând astfel perfect situaţia populaţiei acelor vremuri, care se înjumătăţea în muritori de foame şi oameni ai exceselor. Celebrul poet şi om politic condamna lipsa autenticităţii din domeniul publicităţii existente pe străzile „capitalei” Ţării Moldovei, el notând faptul că majoritatea magazinelor ieşene erau etichetate cu termeni franţuzeşti, doar câteva „ încercau să se ţină de naţionalitate”, dar şi acelea erau scrise neglijent dând exemplul următor :

Crâşmă pentru persoa

ne cinstite

Autorii vremurilor notau evoluţia lumii, deci inclusiv a populaţiei României către confort şi lux, magazinele comercializând doar produse de lux destinate oamenilor cu bani, cum ar fi vinuri franţuzeşti, ceaiuri englezeşti, blănuri nemţeşti ş.a.md, inaccesibile populaţiei de jos, oamenilor săraci fără posibilităţi financiare.

La începutul secolului al-XIX-lea circulaţia mărfurilor cunoaşte o acelerare semnificativă, producţia se diversifică iar extinderea pieţelor devenind astfel imperios necesară.

Wilhelm Derblich, medic militar şi publicist german face o radiografie a Bucureştiului în anul 1857 menţionând celebra stradă Lipscani ca fiind locul unde „forfoteala comercială a capitalei este în ce mai strălucită splendoare a sa”.

Mai sus menţionata diferenţă a claselor sociale din România este descrisă de autorul Mihai Petcu care vorbeşte despre oraşele mari care erau  populate de oameni ale căror vieţi erau descrise cel mai bine în trei cuvinte mari şi late : risipă, succes şi decădere, pe când în contrast, satele erau populate de oameni săraci care mureau pe capete din cauza foametei, numărul mari de decese din această pricină ilustra cât se poate de bine acea imensă diferenţă, care nici in ziua de astăzi din păcate nu a dispărut în ţara noastră în totalitate.

Mica publicitate de astăzi corespondenta „anunciurilor” sau „mezaturile, vânzările şi înştinţările particulare” îşi face apariţia în primele publicaţii româneşti : „Curierul Românesc” şi „Albina Românească”, chiar şi  în primul cotidian românesc „România.Gazetă politică, industrială, comercială şi literară” în anul 1837, care conţinea înştinţări despre comerţul populaţiei care erau publicate în schimbul a 30 de parale/rând.

Autorul notează utilizarea foilor volante destinate informării prin lipirea pe ziduri în pieţe şi alte locuri publice încă de la 1642 în Moldova, afişele de teatru apărând mai târziu.

Ulterior se menţionează  apariţia anunţurilor detaliate făcându-se astfel trecerea de la „anunciurile” simple, la obiect, informativ, la publicitatea propriu-zisă.

Apariţia ilustratelor, sau mai precis a anunţurilor cu conţinut ilustrativ, este consemnată în anul 1840 în ziarul „Albina Românească” reprezentată prin tipărirea unei publicaţii ilustrate numită „Icoana Lumei”.

Primii fotografi cum ar fi : Wilhemina Pritz sau Carol Papp de Szatmariy îşi făceau apariţia în „Vistierul Românesc” din Martie 1843, iar primul aparat de  fotografiat folosit în România a fost cel deţinut de Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti.

În cazul publicităţii de la acea vreme, deseori negustorul, cel care avea ceva de vândut, cel ce deţinea produsele era şi editorul, adică cel ce publica anunţurile, cel ce îşi făcea reclamă propriilor produse. Un foarte bun exeplu fiind Constrantin A. Rosetti, un fost şef de poliţie din Piteşti, care mai târziu avea să devină unul ditre părinţii liberalismului românesc.

În anul 1846 C.A. Rosetti îşi deschidea o prăvălie sub numele de „Stabilimentul C.A. Rosetti” în care începea comerţul de librărie, el promovându-şi în stilul acelor ani propriile produse existente în prăvălie.

C.A. Rosetti nu a fost  doar o figură marcantă a politicii sau a gazetăriei româneşti, el fiind şi unul dintre pionierii vieţii publicitare din România. În cadrul ziarului „Românul” care va deveni cotidian Rosetti introduce „anunţurile-reclamă”, publicaţii remarcabile pentru acea perioadă în care prezenta oferte de vinuri, ceaiuri, importuri franţuzeşti, în care punea accentul pe comparaţia preţurilor din Bucureşti şi Paris pentru aceleaşi produse. Tot aici putem identifica o metoda inovativă pentru acele vremuri, cea a „bonus”-ului oferit (ex : o sticlă de vin gratis, la 10 cumpărate ).

„Noul” introdus de C.A.Rosetti în anunţurile sale era constituit de prezentarea unică de care aveau parte produsele, el le facea să pară cele mai bune, cele mai ieftine, produse unice în Bucureşti, prin acest mod el reuşind să atragă cumpărători, până la acea vreme nimeni nu gândise o asemenea strategie de vânzare a produselor.

În mod normal consumul este o nevoie, consumăm pentru că ne trebuie însă de multe ori omul prin consum, omul vrea să emane putere, vrea să dovedească apartenenţa la un grup, de aceea mai mult sau mai puţin conşient se exagerează. De câte ori nu cumpărăm lucruri doar pentru că sunt la promoţie sau doar pentru că şi „x” şi-a cumpărat, produse care mai apoi nu le folosim, se alterează, se strică şi le aruncăm fără să le fi folosit câtuşi de puţin.

Ei bine autorul menţionează o istorie a risipei. Mai precis după secolul al-XVIII-lea risipa, comoditatea,luxul, excesul devin cele mai întâlnite rele sociale, în rândul populaţiei bogate din România.

În anul 1868 apare la Roman, prima revistă dedicată exclusiv femeilor, intitulată „Femeia” în care autorul Marian Petcu găseşte articole remarcabile care condamnau printre altele, moda şi confortul. Într-unul din aceste articole moda este asemănată cu un tiran al omenirii.

Luxul devine în acea perioadă „ingredientul magic”, cum bine spune autorul, pentru redactorii  textelor publicitare din perioada anilor 1886-1900.

Prima publicaţie cu adevărat de specialitate din România apare în anul 1837, ea fiind reprezentată de „Cantor de avis şi comers” ( Bucureşti ), care mai târziu, în anul 1842 devine „Cantor de avis”.Astfel „…Cantorul va publica pe deplin toate interesurile neguţătoreşti ale ţării din toate judeţele şi toate schelele a toată România şi a altor staturi vecine sau în relaţie cu aceasta” . Acesta era deci formatul publicaţiei care se dovedeşte a fi întâia publicaţie de specialitate care reuneşte anunţuri din toată ţara şi nu numai.

Oamenii deja înţeleseseră valoarea adevărată a publicităţii, a promovării, ei şi-au dat seama că munca lor nu putea valorificată, nu putea fi vândută daca nu era vizibilă.

Prima agenţie de publicitate apărută în România este agenţia „D. Adania”, înfiinţată în Bucureşti în anul 1878.Această agenţie deţinea drepturile de publicitate în staţiile CFR, pe trenuri şi vapoare.

Vorbim totuşi despre o perioadă în care oamenii nu erau foarte preocupaţi de corectitudinea limbii române, o perioadă în care nu existau clase de mijloc, ci doar muritori de foame şi bogătaşi pasionaţi de excese şi lux, astfel vorbim despre o perioadă în care franţuzismele pocite, erau în România la ele acasă, de o perioadă în care publicitatea nu avea cum să se dezvolte corect, însă totuşi ea s-a născut atunci în vremea lui Ştefan cel Mare, a crescut o dată cu C.A. Rosetti şi s-a corectat cu timpul, ca un adevărat vierme de mătase, el fiind o „creatură comică” la începuturile ei  şi ajungând să fie unul din motoarele societăţii de astăzi. Aceasta este publicitatea…

Este una din puţinele lucrări care tratează cu adevărat istoria publicităţii româneşti . O recomand cu căldură… uşor de lecturat, având în componenţa sa imagini de arhivă din istoria articolelor publicitare româneşti.

Cartea o puteţi achiziţiona de aici  : http://www.cartea-mea.ro/carte/o-istorie-ilustrata-a-publicitatii-romanesti–i11011

Anunțuri